Menajera batrana vs menajera tanara

Trebuia sa-mi gasesc o menajera. Lucruri relativ simple, de facut curat, ceva de mancare, avut grija de casa. Stiam ca nu mai gasesc cu 500 de Euro. Prietenul meu, ambasador al unei tari mari, a cautat un an, cu un salariu mai mare, de 700 de Euro pe luna. Cinci zile pe saptamana, fix opt ore pe si. Si trebuia sa faca doar curat, pentru ca in bucatarie are alti trei oameni care gatesc si servesc. A luat cinci tepe monumentale, dupa care a renuntat sa mai caute din Bucuresti, a adus pe cineva din Africa.

Asadar, daca el, ambasador, nu si-a gasit cu 700 pentru un job mult mai simplu, eu nici nu avea rost sa ma apuc sa caut cu cei 500 ai mei. Asa ca mi-a venit o idee cand m-am intalnit cu un prieten care isi facea aceleasi probleme, si el tot cu 500, la fel de middle class ca mine. El are un copil de 5 ani, un baiat, si are nevoie de cineva care sa stea cu el cateva ore pe zi, de luni pana vineri. Nimic altceva in casa, nu tu curatenie, nu tu mancare, doar sa stea si sa vorbeasca cu copilul, sa se joace si sa aiba grija de el.

Bai, zic eu, fii atent aici: la mine nu are prea multe de facut, nu e un job cu program fix, eu tot vin si plec. Daca sta cineva dupa mine e destul de ineficient, sunt o multime de timpi morti. Tu si asa stai foarte aproape de mine, hai sa unim cele doua joburi, facem unul mai mare, fara timpi morti, si poate devine mai atractiv pe piata, pentru ca va fi platit mult mai bine. Il facem de 900 de Euro pe luna, pun eu jumate, tu jumate si facem si economie de cate 50 de Euro pe luna fiecare, nu ti se pare geniala ideea? I s-a parut, asa ca am inceput sa cautam noi menajerabonabucatareasa care sa faca curat, mancare, cumparaturi, sa aiba grija de toata casa, sa plateasca facturile, sa vorbeasca cu copilul, sa se joace si sa aiba grija de el, sa se imprieteneasca cu Oskar si sa-l plimbe si alte asemenea. Am socotit noi o medie de vreo zece ore pe zi, cinci zile pe saptamana, dar cum si eu si el plecam din cand in cand, si atunci nu are mare lucru de facut, cifra mai scade. Salariul, 900 pe luna, dupa cum am spus.

Am pus noi anunturi in ziar si pe Internet: cautam pe cineva care sa stie sa foloseasca bine e-mailul si Internetul, sa aiba permis de conducere (am eu o masina de rezerva pe care o putea folosi aproape nelimitat), sa conduca bine masina, sa nu se duca doar in Piata Dorobantilor, care e foarte scumpa, si, oricum, si foarte mica, de vreme ce acum sunt mai mult restaurante acolo decat tarabe.

Eu stiam cam ce raspunsuri vom primi, insa prietenul meu nu prea avea habar, desi isi tot cauta bona de vreun an si nu gaseste, si nu-si explica de ce. In anunt am scris sa trimita CV-ul pe e-mail, asa, ca la orice job serios. Am primit multe raspunsuri. Din zece mesaje, cred ca unul singur avea un CV, si acelea facute in sictir, in marea majoritatea a cazurilor. Celelalte erau extrem de sintetice, cu informatia sublimata pana la esenta esentelor, de genul: “Ma intereseaza!”, sau “sunatima”, “Interes, sunati la 0722.000…”, “Am lucrat la fam. cutare si in strainatate”, si cate si mai cate. Cele mai multe nu treceau in corpul e-mailului, spuneau ce aveau de spus direct in linia de Subject. Apoi si mai multe pe WhatsApp, pe Viber, chiar si pe Spype, desi erau de la cateva strazi distanta. Vreo cateva m-au sunat pe la 7 dimineata, iar una la 6:45. Dar de unde aveti numarul meu? Pai mi l-a dat fiu-meu, a zis ca va stie. Si de ce nu ati trimis CV, asa cum scrie in anunt? Pai ce, eu stiu sa fac sivi? Haideti ca va spun eu acuma ce stiu sa fac, trec pe acolo sa vad si batem palma. Eu nu stiu cu din astea, cu calculatoru, cu imeilu… Bine, si daca se strica masina de spalat, sau se sparge o teava, ceva, ce faceti? Pai cum ce fac, va sun! Dar nu ar fi mai bine sa sunati direct un electrician, un instalator, sa va uitati repede pe Internet, sa aveti o lista deja pregatita? Credeti ca eu nu am altceva mai bun de facut la birou, decat sa sun electricieni? S-a blocat, la asa ceva nu se gandise, evident…

Si haideti sa ne gandim si la prietenul meu si la copilul lui. Sa lasi un copil de cinci ani, care baga la cap instantaneu tot ce aude si ce vede, cinci sau sase ore pe zi cu cineva care te suna la 7 dimineata, care nu stie normele elementare de politete sociala, de comportament in societate, care nu stie mai nimic pe lumea asta, de fapt, in afara de numele tuturor vedetelor si pe cele ale rudelor lor, pana la gradul al patrulea, de emisiunile de divertisment de la televizor, chiar daca e foarte buna la suflet si muncitoare? Eu nu as face asta, si nici prietenul meu nu a facut-o, desigur. Da ce mare lucru e, mama, sa ai grija de un copilas? Uite, eu am crescut atatia, si mai am grija si de nepoti, acuma. Ei, uite ca mie mi se pare mare lucru, mama, dar nu e momentul sa discutam asta acuma…

Si ce mancare stiti sa faceti? Pai ciorbite, tocanite, sarmalute… Si altceva? Pai cam astea, ca asta fac acasa. Dar de ce nu ati mai invatat sa faceti ai alte mancaruri, in atatia ani? Pai asta le place la mine in familie! Sunteti sigura sigura? Dar ati incercat si altceva, si familia a spus ca nu, sa nu le mai faceti, sa le dati doar ciorbite, tocanite si sarmalute?

Prin folclorul urban inca mai circula mitul cu mamele si bunicile care stiu secretele unor mancaruri nemaipomenite, cum in niciun restaurant nu poti gasi. Si chiar reclame prin televizor inca merg pe calea aceasta batuta. Da, cu siguranta ca asa este. Doar ca, daca te duci de cinci ori intr-o saptamana la prietenul cu o astfel de mama celebra, ai surpriza sa gasesti in fiecare zi in farfurie exact aceeasi mancare celebra, niciodata alta. Iar daca te duci al alt prieten, cu alta mama celebra, sansele sa primesti exact aceeasi mancare – desigur, nemaipomenit de gustoasa – sunt maxime!

Eu am plecat de langa ai mei la 12 ani si de atunci am trait mereu singur, asa ca am avut nevoie tot timpul de o menajera alaturi, care sa se ocupe de casa si sa faca mancare, cand era cazul. Am mancat la ciorbite, tocanite si sarmalute pana am inceput sa ma enervez numai cand aud de ele. De aceea, de vreo zece ani nu mai mananc chiar deloc acasa, uneori nici micul dejun. Si tot de aceea, odata mi-am si facut un mic bistrou, mai mult pentru mine decat pentru clienti.

Acolo, la bistrou, am avut o chelnerita de vreo douazeci si ceva de ani. Intr-o zi, cand nu prea avea treaba, s-a dus in bucatarie si a gatit ceva, citise ea nu stiu ce pe Internet. Nu mai gatise niciodata pana atunci, nici macar acasa. Mi-a dat si mie sa gust. Am gustat, am ridicat din sprancene, si apoi am rugat-o sa mai faca si alte lucruri. Si a facut, de am ajuns ca in fiecare zi sa manac mai mult ce gatea ea decat ce era in meniu. Am luat-o acasa, sa se ocupe doar de mancare, de restul casei ocupandu-se, in continuare, Doamna M, la mine de am si uitat amandoi numarul anilor. A stat trei ani la mine chelnerita. In viata mea nu am mancat atat de bine, nici inainte, si nici dupa.

Deci, de cati ani de experienta ai nevoie ca sa ajungi sa faci mancare sa-i placa unuia atat de ursuz ca mine, si de fiecare data altceva? De niciunul, dupa cum se vede. Sau sa ai grija de o casa? Tot de niciunul, se pare…

Am facut o paranteza cam lunga ca sa ajung, de fapt, la subiectul articolului: mai exista vreun job in zilele noastre pe care un batran sa-l faca invariabil mai bine decat un tanar, aruncand in joc experienta, intelepciune si orice altceva ar putea invoca? Chiar daca raspunsul este da, sunt sigur ca numarul acestor joburi e extrem de mic, si se micsoreaza si mai mult de la un an la altul.

Exista vreo “solutie”? Nu prea… E vreo cale de iesire, sau macar de ocolire a problemei pentru vechile generatii, alta decat aceea elementara de a invata in permanenta ca sa poti tine pasul, cat de cat, cu lumea in schimbare, ca sa nu fii marginalizat, sa iti mai pastrezi o urma de competitivitate si sa nu fii scos cu totul din joc? Eu nu prea cred. Da, sigur, e trist ca trebuie sa faci atatea eforturi pana la pensie, si chiar si dupa ea, daca nu vrei doar sa joci table in parc. Te ajuta legile antidiscriminare, ONG-urile, societatea sau noile generatii, din proprie initiativa? Nici vorba, cu ajutorul lor nu faci decat sa ajungi mai repede la spital, cu depresie severa si irecuperabila.

Si sa fim realisti… Ce mare lucru lucru ar fi fost pentru toate acele venerabile doamne sa fi invatat, in atata amar de vreme, niste norme elementare de comunicare, de relationare sociala, de a face lucrurile in rand cu lumea civilizata, niste retete noi, cum sa cauti un instalator pe Internet? Le-ar fi folosit in o mie de alte locuri, fara indoiala, nu doar pentru anuntul nostru. Domnul Strambeanu, proprietarul casei in care avem biroul de peste 20 de ani, si-a cumparat calculator, si la 85 de ani ne trimite e-mailuri si ne suna in fiecare zi sa ne intrebe cum se configureaza una sau alta. E o placere sa discuti cu domnul Strambeanu. Dar domnul Strambeanu nu sta toata ziua cu nasul in televizor, chiar daca e la pensie de peste 20 de ani.

Il cunosc si eu pe fiul doamnei care nu stie din astea, cu calculatoru si cu imeilu. Am intrebat-o daca are un calculator acasa. Mi-a spus ca nu are. Ba chiar mirata rau de intrebare. Dar i-ati cerut baiatului sa va cumpere unul? Stiu cat castiga, cu leafa pe o singura zi va poate lua unul… Nu, nu i-am cerut, ce-mi trebuie mie asa ceva, la varsta asta, mama?

Da, dar la varsta asta vad ca mai vreti un job, mama, si inca unul de 900 de Euro pe luna. Si cand vi-l ia de sub nas o fetisoara de douazeci si ceva de ani, spuneti ca angajatorul e prost, ca nu stie sa aprecieze experienta, ca ia pe unul mai tanar doar ca sa-i plateasca mai putin, ca stim noi de ce angajatorii vor fete tinere (si aici zambiti ironic si faceti cu ochiul), si ca maine sigur va faceti timp ca sa ma reclamati la agentia cu discriminarea…

Si sa vezi, draga, ce SMS i-am trimis dupa aia scartanului…

Share this...

Facebook

Whatsapp

Twitter

Linkedin

Email