Multi se asteapta ca toate interviurile sa fie consistente si dificile, insa acelea nu sunt pentru toata lumea. Firmele de recrutare si companiile mari care fac multe recrutari, pe banda rulanta, nu pot sa aiba acelasi nivel de profunzime in toate etapele si la toate nivelurile. In marea majoritate a cazurilor se merge pe sistemul eliminare – comparatie – eliminare – comparatie pana spre short-list, cu interviuri grele doar pentru cativa candidati din final. Metoda face mai multe “victime colaterale”, e drept, insa e mai rapida si mai eficienta, pe ansamblu, chiar daca produce multe frustrari candidatilor.
Am asistat la multe interviuri decisive, finale, si am ramas surprins sa vad cat de putine intrebari dificile se pun. Or, e foarte greu sa-i evaluezi si sa-i compari pe managerii de top fara intrebarile dificile. Acestia sunt inteligenti, sunt versati, si nu de putine ori ii pot manipula cu usurinta pe cei cu care stau de vorba, indiferent in ce postura sunt.
Iata un exemplu de intrebare dificila la care managerii nu prea au cum sa reactioneze si sa raspunda convingator daca nu sunt cu adevarat buni si stapani pe ei. O parte din dificultate vine si din faptul ca aceste intrebari sunt neasteptate, de multe ori. Recrutorii nu au vreun interes sa le faca publice, pentru ca altfel isi pierd din eficacitate, evident.
Asadar: Spuneti-mi, va rog, cat se fura in compania sau in departamentul dumneavoastra? Cine fura, cat, cum, prin ce metode? Si, desigur, ce puteti face ca sa limitati furturile? Care e punctul de la care pierzi mai mult cu masurile de protectie decat valoarea furturilor?
Adesea, din reactie poti trage mai multe concluzii decat din raspunsul propriu-zis. Un mare manager nu lasa niciodata sa i se vada surprinderea, indiferent de context. E una dintre lectiile importante pe care le invata si unul dintre descriptorii generali ai sigurantei si stapanirii de sine, si ai charismei, in final.
Nu putini cred ca glumesc. Ha-ha-ha, dar cand se lamuresc ca vorbesc serios, intra in panica. Cel mai amuzant e cu cei de la stat. Unii se sperie de moarte, se ingalbenesc la fata, dau sa fuga afara pe usa, chiar daca risca sa piarda cu totul interviul. Cu greu ii conving pe acestia sa ingaime cate ceva, insa aproape intotdeauna e previzibil ce spun, adica nimic.
Foarte putini pot da un raspuns spontan si natural, semn ca am ajuns la un subiect care e oricum in mintea si preocuparea lor in permanenta, deci nimic nou. Desi asa ar trebui sa fie la toti managerii, indiferent de organizatie. Insa nu e, stim bine.
E placut sa discuti cu marii manageri. Chiar daca intrebarea i-a luat prin surprindere, desi nu o arata, desigur, vezi ca se invioreaza si o iau ca pe o curiozitate intelectuala, o provocare (sic!) care-i incita. Si creierul deja e dat la turatie maxima.
Si in cateva secunde se apuca sa rezolve problema. Noua din zece imi cer un creion si o hartie. Asa si trebuie, pentru ca nu e un rationament simplu. Impart problema pe departamente, pe tipuri de joburi, pe tipologii de angajati, isi readuc aminte procedurile si sistemele deja in functiune la ei in firma, incep sa puna cifre cu riscuri, cu probabilitati, aduna, impart… fiecare cu modelul si cu algoritmul lui de analiza si de abordare.
Sigur, un manager adevarat stie sa faca toate acestea si fara sa dezvaluie vreun secret din firma. In fond, nici nu ma intereseaza sa stiu nominal cine si cum fura in compania lui, cat si de cand si ce sisteme de protectie are. Dar, ca sa-l evaluez, trebuie sa stiu in cat timp poate el amorsa un proces analitic complex, cat de repede isi intra in rol si ajunge stapan pe situatie, cat de departe poate duce un rationament abstract – si aceasta capacitate si calitate a rationamentului abstract face o diferenta majora intre marii manageri.
Da, e o placere sa pui intrebari dificile marilor manageri. Dar, ca orice placere, nu e chiar pentru fiecare zi.
Comentarii (1)
Am un interlocutor pe Hotnews, numitul @mazeta, ei bine acesta tot incearca sa fie dificil ( insa nu reuseste)