Cam cum ar trebui să fie configurat apartamentul unui om bogat și important, cu o viață socială activă. Se pot face la fel de bine și în blocuri (ideal penthouse sau pe două niveluri), nu doar în case mari:
Trei zone mari, foarte bine separate între ele, cu intrări separate în imobil pentru fiecare: zona de zi și de oaspeți (day & social area), zona privată (private area) și zona pentru personal (bucătari, menajere, servitori etc.)
Zona de zi și de oaspeți are living-room, dining room, bibliotecă/ salon de cafea. Peretele separator dintre living si dining trebuie să se poată deschide complet pentru a face un mare salon de cocktail și recepții. Terasa (dacă e la etaj) sau ieșirea către grădină (la parter) trebuie să fie cât mai mare și direct din salon. Intrarea personalului in salon, dinspre bucătării și zonele tehnice, trebuie să fie pe alt culoar decât cel pe care intră oaspeții. Garderoba pentru oaspeți trebuie să fie în apropierea intrării, dar suficient de mare sau de bine separată ca să nu-i încurce pe cei care intră. Eventual cu o camera mică alături pentru ultim aranjament înainte de a intra (ruj, papion, scuturat mătreața de pe haină etc.). Tot acolo doamnele pot să-și înlocuiască discret pantofii cu unii cu toc mai înalt, de pildă. Nu se intră în salon direct de pe ușa de la intrare, ci printr-un hol, oricât de mic. Toaleta pentru oaspeți în apropierea garderobei (unii au nevoie să treacă pe la garderobă înainte să meargă la toaletă), dar suficient de bine separată de saloane. În bibliotecă se intră direct din salon. Pianul se pune în capătul opus intrării în salon, pentru ca eventualii întârziați să vină din spate și să se așeze în ultimele rânduri, ca să nu-i deranjeze pe cei deja așezați. Muzicienii se schimbă și așteaptă în bibliotecă.
Zona privată are obligatoriu o cameră de descălțare și de trecere de la ținuta de oraș la cea de casă (garderoba de pantofi, paltoane, pelerine, diferită de cea de haine). Dormitor matrimonial (master bedroom) cu baie proprie, cu intrare direct din dormitor, dar cu o cămăruță sau un hol tampon (de multe ori se pune un garderob acolo), în așa fel încât între dormitor și baie să fie două uși, pentru a elimina toate zgomotele. Eventual un al doilea dormitor cu baie pe hol pentru cei foarte apropiați care nu sunt trimiși în dormitoarele de oaspeți. Birou cu cameră de valori, living privat cu chicinetă, sau cu o mică bucătărie „americană”, potrivită în această zonă. Dacă se fac și camere pentru copii, se pot pune tot pe aici, dar nu e o regulă foarte strictă. Dormitoarele pentru oaspeții nu foarte apropiați trebuie să fie cât mai bine separate, ideal chiar cu intrare directă în zona lor, cu băi separate, desigur, și chiar și cu o cameră mică de nedormire. Pot avea acces în livingul privat sau doar în zona de zi și de oaspeți de la celălalt etaj. Sală de gimnastică la care să fie acces și dinspre dormitoarele de oaspeți.
Zona tehnică, pentru personal, e pe același nivel (etaj) cu cea socială în blocuri, dar în vile e de multe ori (și) la demi/subsol. Ca să ajungă mai repede la oaspeți când sunt evenimente, ca să pătrundă cât mai puțin în zona privată etc. Bucătărie, spălătorie, uscătorie, cameră de călcat, spații de depozitare, cameră tehnică (centrală, generator, stații de supraveghere și alarme etc.), baie pentru personal, cameră de odihnă sau chiar dormitoare pentru personalul intern.
Într-un bloc cum sunt acestea de lux, construite acum, un astfel de apartament s-ar putea face în 400mp fără camere separate pentru copii, sau 500 dacă includ și ceva mai special pentru odrasle. Dar am văzut apartamente nou construite, chiar de 600, 700mp, care nu aveau absolut nimic de-a face cu o asemenea configurație. Nicio separare între zonele private, cele sociale, de oaspeți și cele pentru personal, o singură intrare pentru toată lumea, stăpâni, invitați și servitori de-a valma, fără cameră de descălțare, fără camere pentru personal. Pe de altă parte, camere inutil de mari, inutil de multe, dar fără vreo utilitate gândită dinainte. Când vezi un astfel de apartament gata finisat și chiar gata mobilat, dar fără logică făcut, pe care te îmbie cineva să-l cumperi cu câteva milioane bune, la cine te gândești mai întâi? La arhitectul care l-a proiectat, dar care habar nu are ce e acela luxul, la dezvoltatorul care a crezut că-i bine așa, adică ce i-a arătat arhitectul pe schițe, la agentul imobiliar care crede că nu vă prindeți de lipsa de logică a ansamblului și de banii risipiți pe lucruri inutile, pe când altele importante lipsesc cu totul? Sau la altceva și altcineva…?
Comentarii (11)
Cine s-a născut cu luxul îl simte și îl înțelege. Și poate renunța la el fără prea multe regrete. Cine l-a dobândit în timpul vieții îl dorește mai mult pentru a vedea alții cât s-a ridicat și îl percepe ca pe ceva plăcut și râvnit la care a reușit să ajungă. Aceștia preferă să își riște viața (ori să comită crime) numai să nu piardă luxul fără care ei nu ar mai putea trăi. Cine nu s-a născut cu luxul alături și nici nu l-au dobândit în cursul vieții este bine că nu au cum să îi simtă lipsa și nici nu vor deveni ”sclavii” luxului.
Toata arhitectura de mai sus e centrata pe ideea ca viata sociala activa inseamna sa faci multe sindrofii acasa si in general pe niste comportamente sociale anacronice. Totul pleaca de la definita unei vieti sociale active, care pare mai degraba sa vina din universul lui “pe vremea mea…”. Nu stiu cat se mai poarta genul asta de evenimente, nici genul asta de oameni, e drept ca nefiind bogat si neinteractionand cu foarte multi bogati pot doar specula, dar sunt destul de convins ca o serata cu concert de pian intr-un apartament nu mai e o chestie.
O biblioteca de sute de mii de volume incape pe o noptiera. Dar chiar si daca ai fi un purist caruia ii place sa simta volumul in mana, problema e ca daca ai incerca sa iti faci o biblioteca din cartile de astazi ai ajunge la o camera care arata ca un curcubeu, ca o sala de gradinita. Nu prea se asorteaza cu papucii si capotul de catifea.
In schimb o camera de home cinema s-ar putea sa fie mult mai utila si mai bine mulata pe nevoile si placerile unui bogat din generatiile actuale.
Hop si George :)))
Dacă nu ți se cere nu dai sfaturi despre cum sa trăiască, cum sa șe îmbrace, cum sa educe copii etc. cineva.
Totally inappropriate :)))) Balcanic.
Chestie de reviste pentru dame de citit la coafor …
http://www.gbre.ro
:)))))
Intii il “recrutezi” pe CEO-ul vinzatorului și după aceia faci pe broker-ul cumpărătorului sau vice versa?
Te doare capu cu Românica asta !! :)))
Servus Mike !
GB bate saua pentru cei de la Arhitectura, aceia care scot pe banda rulanta “Specialisti” care nu au Mintea Deschisa. Principial Clientul are Dreptate, insa Arhitectul poate ( daca vrea ) sa ii deschida capul. Eu cunosc un Arhitect care a Infruntat politicos un Milionar ( persoana publica cu multe proprietati in Bucuresti si Imprejurimi, pana la Marea Neagra ), ei bine, acel Milionar dupa acea Infruntare NU lucreaza cu Alt Arhitect ! Arta Comunicarii este materie lipsa la Scoala de Arhitectura, cred ca GB a voit a Sublinia si Acest Aspect.
Consider ca orice scuze de genu’ “asa e piata acum…” nu muta complet responsabilitatea dinspre client catre dezvoltator imobiliar, in mod normal cel ce plateste isi asuma lipsurile mai mult sau mai putin evidente. Eu daca am cateva milioane pentru o locuinta mai deosebita mai degraba o construiesc eu, cumpar eventual si o companie de constructii da’ si una de arhitectura in prealabil, fac ceva cu adevarat deosebit si astfel ma asigur ca si proprietatea va fi o investitie in sine dar si ca cele doua companii se vor revinde cu profit ca au ceva bun la “CV-ul” lor de companii
Mike, mulțumesc pentru interesantele ecplicații.
Complet de acord pe recrutare! Dar in domeniul imobiliar, este discutabil!
Ca tot e vineri, va povestesc o intamplare cu Zaha Hadid, Dumnezeu sa o odihneasca, cu care am avut onoarea sa lucrez la cateva proiecte:
La o sesiune de “brainstorming” discutam niste sisteme si tehnologii pentru un proiect residential. Eram mult mai tanar si gandind retrospectiv, vorbeam mult…dar mai ales prost. Am sarit repede cu o solutie “cookie cutter” care indeplinea cam 90% din cerinte, si am avut aroganta de a mai si comenta ca “merge si asa”. La terminarea sesiunii am fost surprins sa aud ca asistenta lui ZH doreste sa ma vada. Zaha mi-a cerut sa ma duc sa imi cumpar de la Nordstrom un costum “made to measure” si in acelasi timp sa vizitez o adresa unde ea imi platea drept cadou un costum “bespoke”. Am aflat mai pe urma ca era de 7 ori mai scump.
Dupa vreo doua saptamani si-a facut timp sa ia masa cu mine: “Onorabile coleg, sper ca acum intelegi ca nu poti oferi o solutie “made to measure” acolo unde locatia si pretul solicita imperativ solutie “bespoke”. Noi lucram pe piata 0.1% cu oameni de succes, care opereaza afaceri de si mai mare succes pentru care nu este acceptabila o margine de eroare de 20%. Datoria noastra este sa ii educam in domeniul artistic pe proiectele noastre, dar fi pe pace, ca in materie de risc, ei sunt mult mai experimentati decat noi.
In multe cazuri, proiectele 0.1% ajung sa apara in filme, unde chiria este de la $50k la $500k pe zi…si acele 20% foarte usor devin 40% prin pierderea de venit.
Nimeni la acest nivel nu se multumeste cu o solutie “made to measure”, este prea comuna si poarta un risc prea mare la vanzare. Iar noi am dispare de pe piata in mai putin de 6 luni. Bespoke inseamna prima data, “one of a kind” si pentru experienta unica plateste clientul. Noi videm inovatie folosing emotie”.
Intorcandu-ne in Romania, peste 1 milion de euro ajungem in zona “one of a kind”, in competitie cu Spania, Grecia, Turcia, Ungaria, Polonia, etc. si piata noastra imibiliara este fortata sa se maturizeze rapid. Sunt ferm convins ca in 3-4 ani nici un dezvoltator nu va mai risca sa iasa pe piata cu un penthouse ca cel descris de dumneavoastra.
Dar ce ne facem ca 70% din apartamente nu au un laundry area dedicat, nu au o debara si majoritatea tin masina de spalat in baie si aspiratorul dupa usa in dormitor? Functional design…sanity design.
Ca sa raspund la intrebarile Dumneavoastra. In general, la nivelul la care vorbiti, o astfel de locuinta scoasa la vanzare este doar un “open canvass” si in nici un caz un produs finit. Iar cel care cumpara si se muta direct, fara un proiect de renovare in functie de stilul sau de viata si nevoile curente da dovada nu doar de superficialitate, dar si de lipsa de perspectiva. Asadar, in viata reala, ceea ce scrieti domneavoastra nu prea se intampla!
De cele mai multe ori, o astfel de achizitie este facuta de un asistent responsabil de portofoliul imobiliar al clientului (VIP-ului). El are ca principal obiectiv sa identifice proprietatea care face sens financiar (ca investitie) si se potriveste in linii mari cerintelor uzuale ale clientului (cel putin cele prevazute de locatia respectiva). Aici ma refer la portofoliile imobiliare private, deoarece exista si postofolii de resendinte executive pentru companii si care au un process de management complet diferit.
Dupa ce asistentul identifica proprietatea, el contracteaza o casa de arhitectura si design care evaluaza in linii mari imobilul pe baza cerintelor mentionate de asistent. Iar asistentul evalueaza echipa din punct de vedere professional daca va merge mai departe pentru intreg proiectul cu acea echipa (portofiliu de proiecte, ce VIPs au mai deservit, reputatie, discretie, resurse de talent, eventuale riscuri – toate acestea prin interviuri si interactiuni directe, nu doar pe vorbe). Si daca toate aceste cerinte sunt indeplinite si proprietatea are potential se merge mai departe pe proiect si se face oferta de cumparare.
Si abia acum incepe greul. Echipa “vetted” de asistent si-a castigat dreptul si autoritatea sa piarda timpul VIP-ului cu procesul de “discovery”. Se planifica interviuri cu toti membrii familiei in functie de programul VIP-ului. Fara compromisuri, daca la 3 dimineata esti chemat, atunci zbori, absolut lucid si eficient sa porti o discutie inteligenta si productiva. De foarte multe ori este mai important ceea ce nu se spune decat ce ti se comunica. Nu sunt putine dati cand copii de exemplu au detectivi particulari care contribuie cu informatii extrem de relevante la designul final: lucruri care se afla, parintii nu le stiu poate, dar discretia este totala si informatiile sunt strict folosite in scopul proiectului. De ceva vreme sunt folositi si “digital detectives” pentru motive usor de inteles.
Produsul discovery-ului este un amplu studiu de proiect, cu date anonimizate pe baza caruia echipa de arhitecti si designeri se apuca de munca. Scopul lor nu este doar sa produca un “functional design” sau “un cal mai rapid” cum ar spune Ford, ci sa combine toate informatiile, punandu-si amprenta de artisti asupra produsului finit.
Resultatul este un pitch de 3 optiuni care se prezinta VIP-ului cu “material variables” pentru a-i facilita VIP-ului abilitatea de expresie si contributie personala. Acest pas este arta in el insusi, si nu scred ca sunt 2-300 de profesionisti la nivel mondial care sa manage eficient asta.
Dupa acceptarea lucrarii se efectuaza cu studiu de risc si cost de mentenanta a proiectului. Cat costa desfasurarea lucrarilor in conditii de siguranta? Ce costuri implica riscurile VIP-ului pe perioada cat locuieste la acea adresa? Impactul arhitecturii, designului, adresei fizice si digitale…si multe altele.
Toate acestea, impreuna cu “timeline” se prezinta asistentului si apoi VIP=ului pentru aprobarea finala. Daca toti si-au facut treaba, banii nu vor fi o problema dar VIP-ul in cele mai multe din cazuri va dori ca durata de executie sa se reduca cu pana la 30%. “Ohh…the Pressure!”
Exista o piata pentru asa ceva in Romania? Cu siguranta! De ce nu se intampla? Asta este cu totul o alta discutie! O Vineri fantastica tuturor!
Da, evident că acesta ar fi scenariul ideal, însă piața luxului în România e încă prea mică și prea la început pentru a justifica o astfel de desfășurare de forțe. În realitate, problema se poate rezolva mult mai simplu, mai rapid și mai ieftin, cu rezultate absolut OK în 80-90% din cazuri. Ca și în recrutare, oamenii se pot încadra în câteva zeci de profiluri care pot fi definite cu multă precizie. Așadar, rolul arhitectului (la fel ca recrutorul, managerul etc.) se poate reduce substanțial la încadrarea corectă a decidentului și a familiei (ceva mai dificil, însă mecanismul e același) în profilul corespunzător și validarea prin câteva verificări suplimentare, rapide și necostisitoare. Și atunci poate să-i prezinte proiectul deja pregătit pentru astfel de profil. Într-adevăr, diferențele pot fi enorme, și am fost și eu de multe ori martor la astfel de situații.