Am spus de cate ori am avut ocazia ca o firma trebuie sa incerce prin toate mijloacele, cu toata forta si in permanenta sa evite sa ajunga sa depinda prea mult de angajatii ei. Sau, ca sa folosesc o expresie uzata de ipocrizia si cinismul cu care e aruncata in joc, sa ajunga ca angajatii sa nu mai fie “cel mai important capital” al acelei companii. Cu cat depinzi mai mult de angajati, cu atat mai mare e riscul pentru business, si nu numai pentru el. Nu intotdeauna se poate. Insa, oricum, e posibil mult mai des si intr-o mult mai mare masura decat cred unii.
Sigur, in secundele urmatoare incepe sa se reveres spre mine un potop de admonestari, ironii si injurauri, in care cuvinte precum “sclavi” si “exploatare” apar din ce in ce mai des in ultimii ani.
M-am uitat mereu, de cate ori ajungeam intr-o companie, sa vad sclavii si sclavele, sa vad cum sunt exploatati angajatii. Parca am zarit cativa, insa am vazut mult mai multi antreprenori si manageri care erau prizonierii si sclavii angajatilor.
Scriu foarte multi pe Facebook si pe unde mai apuca despre sclavie si exploatare, insa intotdeauna despre a altora. Nu-mi aduc aminte sa fi primit vreodata un e-mail sau un comentariu in care sa-mi spuna cineva “Domnule Butunoiu, iata, eu sunt un sclav. Sunt exploatat, sunt tratat ca un sclav de catre angajatorul Cutare, compania Cutare, orasul Cutare, si prin urmare…”. Insa am primit multe, foarte multe mesaje explicite si detaliate de la patroni, de la antreprenori:
“Domnule Butunoiu, am fost 7 ani in Iad! Am avut un job bun, l-am lasat si m-am facut antreprenor. Am facut imprumut la banca, mi-a trimis si sora-mea din Italia banii pe care i-a strans acolo in ani de zile, si am inceput. Am citit toate manualele de management, am facut totul ca la carte, am muncit zi si noapte fara nicio pauza. Aveam clienti, aveam furnizori buni, dar angajatii mi-au facut viata un iad, am fost santajat tot timpul, inclusiv cu amenintari directe de sabotaj! Am pierdut apartamentul, mi l-a luat banca, iar de un an incoace trebuie sa merg in fiecare luna la spital. Am inchis firma, dar acum trebuie sa ma ocup in continuare de procesele cu fostii angajati. Va trimit CV-ul meu, vreau si trebuie sa ma angajez din nou…”
Sau altul, si mai patetic, scris direct de pe mobil:
“Buna seara, Domnule Butunoiu,
Dupa ce 15 ani am fost propriul meu angajat…….AM OBOSIT!
Da, am obosit sa mai ma lupt cu morile de vant, sa alerg dupa angajati, si atunci cand ii gasesc (pentru ca din pacate, in zona asta, chiar iei ce gasesti), sa constati ca oricat de bun si dedicat ai fi tu sa oferi servicii de calitate, te tradeaza mana de lucru. M am saturat sa fiu sclavul angajatilor, sa vad cum pretentiile lor cresc pe zi ce trece, doar din singurul motiv ca oricat de incompetenti ar fi, stiu ca nu o sa renunti la ei
pentru ca altii oricum nu gasesti. M am decis sa va scriu pentru ca sincer…….nu mai pot.
Vreau sa fiu angajat. Probabil, ca acesta este un manifest al propriei constiinte care, tragandu mi una dupa ceafa, parca imi spune….renunta….e timpul sa si traiesti. 5 ani de zile fara concediu, 3 operatii, 2 caderi nervoase cu spitalizare…..si 300000 pierduti (bani, ma refer!).
Si pentru ce?
Doar pentru ca ma numesc PATRON? MANAGER? BOSS?
NU!
Cand te trezesti dimineata, te urci in masina, si ce sa vezi esti pe rosu!
Brusc, ai invatat marketing, comunicare, vanzari….deja le vezi….pentru ca altfel….din rosu…..nu se face alta culoare (nici macar prin meditatie!)
Da, vreau sa fiu angajat!
Vreau sa fiu angajat, nu pentru ca am dat gres ca patron! NU, n am dat gres!
Stiu, o sa spuneti ca sunt orgolios, si ca nu mi vad de fapt esecul!
Il vad!
NU mai am vise!
NU mai cred in dezvoltarea propriului brand! Singurul brand….sunt EU! atat mi a mai ramas!
Am visat sa devin propriul meu angajat, care nu are nevoie de CV, nu are nevoie de referinte…….
Visul, mi s a implinit! UAU! ai grija in viata ce ti doresti ca s ar putea sa se intample!
Dincolo, de frustrarile mele, daca ceea ce am scris, credeti ca poate fi luat in seama, as dori sa ne cunoastem, si daca se poate, sa ma ajutati sa gasesc un loc de munca….
in care sa mi certific mie….daca am avut dreptate!”
Plangaciosi oameni… 🙁
Sunt mereu somat sa spun clar, fara echivoc, de partea cui sunt. Unii nu mai asteapta raspunsul meu in scris, trag singuri concluziile: “E de partea angajatorilor, nenorocitul, nu ti-e clar? Citeste putin ce scrie, cum zice despre noi…”.
Aici au dreptate, sunt de mai multe ori de partea angajatorilor si managerilor decat de cea a angajatilor in aceasta lupta de clasa. Stiu bine sa detectez ipocrizia, fatarnicia, fuga de responsabilitate, aruncarea vinii in alta parte, constient sau nu, minciuna chiar bine disimulata, uneori. Si da, le intalnesc mai des la angajati decat la patroni, o spun fara nicio rezerva! Chiar daca angajatii ar putea sa dea mult mai multe like-uri…
Si o scurta intrebare:
Loading ...
Comentarii (5)
E vineri și gripa generalizată.
Sunteți “șarpe”. In articolul dumneavoastră nu ați scris nimic de interacțiunea antreprenorilor cu finanțele. Doar interacțiunea antreprenorului cu angajații.
Faptul că legislația se schimba de la an la an, faptul că vin “controale inopinate” de la diverse instituții ale statului care “rod” efectiv din bani, timp și dispoziție….nu ați scris nimic despre asta ca motiv real al antreprenorilor de a renunța.
În funcție de afacere, bugetul de salarii ar trebui sa fie cel mai mic din cheltuielile totale. Dar na, legislația s-a schimbat, taxele și impozitele au crescut, salariul minim pe economie (obligatoriu) este crescut an de an.
“Sclavul angajaților”? Poate sclavul taxelor și impozitelor. 😐
Impozitele si taxele sunt relativ mici in Romania, sub media europeana, si nu sunt percepute ca un obstacol major in dezvoltarea unui business in Romania. GB
:)) Vorbim de impozitarea muncii, nu de impozitarea profitului din afacere. Bun, sa vedem anul acesta cum schimbarea privind impozitarea cifrei de afacere va afecta mersul firmelor si valoarea dividendelor.
Daca ne plangem ca oamenii nu sunt suficienti de calificati, sa ii cautam atunci pe cei calificati si apoi sa ii platim. Dar stai, avem cea mai mare rata de impozitare:
https://www.g4media.ro/analiza-deloitte-cum-este-taxat-in-romania-un-salariu-brut-de-1000-de-euro-in-comparatie-cu-alte-tari-din-europa-centrala-si-de-est.html
Adica vine firma X, ea are un buget fix de salarii. Deschide in Ro si oamenii din Ro iau mai putini bani in mana decat daca firma ar merge in Estonia. Cu acelasi buget de salarii, un estonian ia cu 29% mai mult in mana. E ceva diferenta, zic eu! La 1000 de euro in Romania, estonianul castiga 1290 euro in mana. Un profesionist normal ar alege sa se relocheze in Estonia, cu cei 300 isi plateste cazare acolo, cat o cazare modeste in Bucuresti.
Nu va transformati in parerolog. Cifrele sunt mult mai evidente decat vorbele.
Weekend placut si relash!
…cunostinte…
Si eu cred ca adevarul e undeva la mijloc… din pacate, la capitolele – mentalitate de tip win-win si valori – de orice fel, stam f prost in ambele tabere. Iar de tabăra politicienilor nici nu merita sa discutam.
E inceput de an si echipa care imi da de lucru taraganeaza, asa ca parca e timp de un comentariu. Evident, cel mai normal vot ar fi “Nu stiu”. Pentru ca discutam la gramada de angajati si angajatori si in ambele tabere se afla oameni si oameni. Exista angajatori “din iad” si angajati “din iad”. Si exista si angajati si angajatori care formeaza familii. Eu cred ca managerul care investeste primul profit in masina pentru uzul sau personal e un manager prost. Va putea un manager de genul asta sa isi pastreze angajatii altfel decat prin salarii “nesimtite”? Nu, pentru ca este o chestiune de atitudine. Ca si managerul, angajatul pleaca de acasa dimineata cu speranta de a realiza ceva peste zi. Pana la urma este plecat de acasa 10-14 ore pe zi, de luni pana vineri, nu pentru ca nu are ce face acasa. Ca si managerul, angajatul are momente in care este tentat sa isi bage picioarele si sa renunte. Sa plece la un castig mai mic dar mai putin stresant sau sa caute un job la fel de stresant dar pe alte castiguri. Si de cele mai multe ori il va retine echipa cu care lucreaza, atitudinea angajatorului si mai ales a sefului direct. Pentru ca seful direct este cel care reprezinta atat un membru al echipei cat si un reprezentant al angajatorului. Pentru ca middle managementul este cel pe care se presupune ca l-a selectat chiar managementul superior. Pentru ca angajatul nu se asteapta sa vina managerul cel mare sa il intrebe ce il doare dar se asteapta ca seful direct sa stie ce il doare. In decursul timpului am avut ocazia sa intalnesc manageri si manageri. Unii care priveau angajatul ca pe o piesa de schimb (“las’ ca mai sunt 10 la usa care pandesc postul tau”) si altii care priveau angajatul ca pe un asset. Si specia cea mai scarboasa, cea care declara ca angajatul este un asset in timp ce il trata ca pe o piesa de schimb. Adevarul e ca un angajat nu poate fi de neinlocuit dintr-un milion de motive independente atat de angajat cat si de manager. Dar vina persoanelor de neinlocuit este a managerului care este convins ca poate inlocui imediat un angajat pierdut cu unul din cei 10 aflati la usa. Pentru ca un angajat critic nu poate fi schimbat din mers daca nu discutam despre salahori. Una din expresiile mele favorite este “trust goes both ways”. Daca angajatorul nu crede in oamenii pe care i-a angajat dupa teste, interviuri, evaluari, proba sunt sanse frumusele ca nici angajatul sa nu creada in angajator. Iar dovada increderii vine din investitia financiara si nefinanciara. Pana la urma angajatul aduce in firma doar cunostiintele sale, lasand in spate alte oportunitati. Asta poate oferi, asta vinde. Angajatorul ofera mediul in care aceste cunostiinte pot produce, mediul in care angajatul sta mai mult decat acasa.
Pe de alta parte discutam cu un prieten care a ales sa munceasca in strainatate. Probabil ca logica sa are o multime de hibe, insa are si o noima: sa luam un angajat la o fabrica in Romania si unul de la o fabrica similara din Vest. Sa spunem ca preturile de productie, nesalariale (chirii, regie, materiale), ar fi, global, de doua ori mai mari in vest. Apoi sa presupunem ca firmele din vest si cele autohtone produc la calitate similara. Apoi ne uitam daca pe piata asta libera, in care cumparatorii au libertatea de a cumpara de unde le este mai convenabil, daca avem in Romania firme la care TIRurile stau la cozi interminabile la poarta si soferii urland sa se dea numai un container sa ajunga la toata lumea. Cum nu se intampla asta as presupune ca fie preturile practicate sunt oarecum aliniate la nivelul preturilor internationale pentru calitatea oferita. Si atunci de unde diferenta dintre salariul de aici si cel din Occident? Daca pe patronul de acolo materialele il costa mai mult, angajatii il costa mai mult, regia il costa mai mult, cum de isi mai permite el sa vanda?!