Am citit milioane de comentarii legate de poza din CV, si mai toate, aproape fara exceptie, arata ca semnatarii lor cred ca angajatorul se uita la poza si ii cheama la interviu pe cei frumosi, iar pe cei urati ii da deoparte. Pare logic si nu e de mirare ca un incepator sa gandeasca altfel, insa le vezi in egala masura si la oameni cu salarii foarte mari. Si nu poti sa nu te intrebi cum de au ajuns ei acolo daca nu stiu cateva principii de psihologie elementara si cum functioneaza mintea unui manager in postura de a face o recrutare pentru departamentul sau pentru compania lui. Nu numai ca nu stiu care e rolul pozei in CV, ci crezand ca lucrurile sunt exact pe dos decat in realitate, le si fac astfel, in consecinta.
Nu-mi aduc aminte ca, in 30 de ani de cand fac recrutare, sa fi intalnit un caz in care angajatorul sa-mi fi spus ca nu vrea sa-l cheme pe unul la interviu pentru ca e urat si ca vrea sa-l cheme pe altul fiindca e frumos. Si nici sa-mi fi pus acest criteriu in descrierea profilului. Niciodata. Ca frumusetea si nefrumusetea au avut un rol mai tarziu, in discutiile fata in fata cu intervievatorul, constient sau subconstient de fiecare parte, e alta discutie, pentru alt articol.
Importanta este prezenta sau absenta pozei din CV, nu despre CUM ARATA cel in cauza. Fiindca rolul principal al pozei din CV nu este sa-ti arate infatisarea, cum cred multi, ci altul, sa transmita niste semnale. Iar daca stii sa controlezi si sa orientezi aceste semnale in directia dorita de tine, ai un avantaj care te poate face sa sari in fata mult peste rand. Cu sublinierea ca ceea ce scriu eu aici functioneaza doar in in cazul recrutarilor pentru pozitiile din varf, la cele de incepatori sau chiar de mijloc sunt alte mecanisme care se declanseaza si lucrurile se fac altfel. Insa putini stiu asta.
Cei care nu arata bine, sau cred ei asta, dupa criteriile lor, se gandesc ca ar fi mai bine sa nu-si puna o poza. Pare logic la prima vedere, doar ca asta e deja un prim semnal pe care-l trimiti: nu am curajul sa-mi pun poza, stiu ca nu arat bine (facandu-l uneori pe cel care tine CV-ul in mana sa-si imagineze ca esti si mai urat decat esti), sunt sigur ca te lasi influentat de infatisare si uiti, sau chiar nu stii deloc ce e relevant si ce nu pentru firma ta etc.
Dar, fara indoiala, cel mai important semnal este acela ca ti-e lene sa-ti faci o poza buna, care sa te puna in valoare. NU EXISTA un om atat de urat pe lume, pe care un fotograf iscusit (sau chiar uratul singur, cu ce tehnologie avem acum) sa nu-l poata face sa arate bine intr-o poza, expresiv, sa produca o impresie buna sau chiar puternica. Mai ales daca stie si toate subtilitatile legate de imbracaminte si fundal: culoarea, modelul si textura cravatei, a costumului, camasa alba, camasa cu dungi, cu patratele etc. etc. Daca nu ai facut-o inseamna ca nu vrei! Si de ce nu a vrut sa faca uratul efortul acesta? C’est une tres bonne question, cum ar zice bunul meu prieten PY…
Au baietii din FHM si din Men’s Health mai multe sanse sa fie chemati la interviu sau chiar sa ia jobul de top management? Eu nu am observat asta pana acum si nici nu cred. Am facut mii de recrutari in 30 de ani si i-am urmarit cu atentie pe angajatori, pentru ca de la ei imi iau salariul si am intotdeauna grija sa le dau ce vor si ce le trebuie. Angajatorii nu sunt atat de prosti pe cat ii cred candidatii. Managerii stiu ce e bine si ce nu e, si pentru ei si pentru organizatie. Daca acestea doua nu coincid, nu e pentru ca managerul e prost, ci din alte motive.
Dar sa mergem si mai departe cu rationamentul: se poate ca un urat sa aiba un avantaj in fata unui frumos? Da, nu numai ca se poate, dar se si intampla adesea! Vorbesc despre un urat inteligent acum, desigur, care s-a straduit sa afle toate subtilitatile interactiunilor umane, si le-a si inteles dupa ce le-a aflat. Si nu vorbesc acum numai despre decidentii care considera – si nu doar intuitiv sau speculativ – ca un nefrumos va face mai multe eforturi pentru a-si compensa handicapul.
Da, in recrutarea pentru pozitii inalte, unde cauti intotdeauna oameni puternici, exista un mecanism care functioneaza foarte precis si eficient – principiul handicapului, cel cu semnalele costisitoare. Sa nu incerci sa-ti ascunzi un “handicap” pe care altii se dau de ceasul mortii sa-l piteasca, sa te porti natural si dezinvolt cu el la vedere, ii face pe cei din jur sa se gandeasca instinctiv ca sigur ai niste atuuri mult mai puternice care te fac sa fii atat de sigur pe tine, sa-ti asumi cu zambetul pe fata ceva ce pe altii ii ingrozeste. Stie el ceva ce noi inca nu am aflat, se bazeaza pe ceva, ca nu pare prost deloc… 🙂
Va mai aduceti aminte de studentul urat din facultate care umbla in pantaloni scurti si cu tricoul rupt cand noi strangeam banut cu banut cate trei luni ca sa ne luam vreo camasa la moda si geaca din Regie? Dar el le futea pe toate colegele, pe cand noi… ma rog… Asa si cu candidatul urat.
Comentarii (4)
Nu am citit tot expose-ul. Numa inceputul si sfirsitul, caci logic acolo e mesajul!
Sfirsitul mi-a placut !
Are efect!
Ce e rahatul ala cu “pulitoscop” George?
Who cares cine conduce un shit hole!
Oricum, nici tu nu vrei ca David sa ramina acolo!
So, why what it?
Cu cit mai tembeli, fake si corupti cu atit mai bine !
Genial !!
N-am mai trecut pe la blogul asta de luni, dar am pierdut……
“Va mai aduceti aminte de studentul urat din facultate care umbla in pantaloni scurti si cu tricoul rupt cand noi strangeam banut cu banut cate trei luni ca sa ne luam vreo camasa la moda si geaca din Regie? Dar el le futea pe toate colegele, pe cand noi… ma rog… Asa si cu candidatul urat.”
Foarte interesant principiul semnalului Zahavian – un semnal e cu atit mai credibil cu cit e mai costisitor. Se aplica in lumea animala si se pare ca se aplica si la managerii…urati.
Da, cred ca il putem observa zilnic in actiune, in tot felul de interactiuni interumane, si personale si profesionale, si probabil ca si in politica. GB