O scurtă sinteză pentru cei care nu au trăit în vremea comuniștilor, o reflecție despre meritocrație și câteva paralele cu ce vedem azi în jur.
Logica comuniștilor a fost simplă, transparentă și fără echivoc, la vedere. Au ucis în masă, au făcut toate ororile posibile, au înființat securitatea și toate mecanismele prin care să obțină controlul total asupra a orice, s-au asigurat că pot face absolut orice, au luat orice le plăcea de la oricine, fără discuții inutile. Au reușit într-un timp relativ scurt tot ce și-au propus.
Apoi, fiind convinși că vor rămâne la putere cel puțin o sută de ani, cum au văzut că ține la ruși, au avut interesul evident ca economia să meargă bine și țara să se dezvolte – sigur, așa cum credeau ei că e mai bine, atât cât le permiteau limitele sistemului dictatorial, blocada capitalismului, modelele lor economice.
Aveau deja totul, nu mai aveau nevoie de altceva, nici nu ar fi putut avea mai mult, realist vorbind. Așadar, un avantaj pentru românii de atunci a fost că, având deja tot și fiind convinși că vor rămâne întotdeauna acolo, singurul fel în care comuniștii ar fi putut avea încă și mai mult era să dezvolte economia și țara. Spre diferență de cei de acum, care neștiind dacă stau la putere o lună sau un an sau doi, fură tot ce pot acum, și după ei potopul. După ce în primii 20 de ani au exterminat fizic și marginalizat, practic, toată elita intelectuală a României, s-au prins că au nevoie de ei pentru dezvoltare, așa că și-au schimbat poziția.
Altă diferență este că nomenclaturiștii comuniști care aveau totul în mână erau extrem de puțini. Era și logic, nu aveau nevoie de nou veniți care să le dilueze puterea și influența. La o numărătoare sumară, se pare că unul din o mie de oameni era un comunist cu putere locala sau centrală. Și nu li se permitea să facă transfer de putere și de influență către alții, tocmai pentru a menține puterea absolută în limitele perfect delimitate și controlabile.
Să zicem că fiecare dintre aceștia unu dintr-o mie avea zece apropiați care ajungeau osmotic și ei în zona puterii. Însă nu în cea de decizie, ci mai degrabă în cea cu privilegii de consum. Așadar, asta însemna un român din o sută, cel mult. Ceilalți 99% nu aveau nicio legătură, erau într-o lume complet diferită și separată, necomunistă.
Alt avantaj pentru românii de atunci a fost că, spre diferență de cei de azi, cei 1% erau foarte clar delimitați, la vedere (cu excepția securiștilor, desigur), vizibili în tot ce erau și ce făceau. Știai cu precizie locurile în care lucrau și se adunau, și le ocoleai: fiecare oraș mare avea un hotel al partidului în care stăteau, cu luxul de atunci, cantinele partidului, magazinele partidului cu legitimație specială, vilele partidului, plajele partidului, locurile partidului la teatru și la cinema, grădinile de legume ale partidului, pădurile partidului, mistreții și urșii partidului pentru vânătoare și cam tot ce mai aveau nevoie cei 1% ca să trăiască foarte bine.
Spre diferență de cei de astăzi, așadar, despre care nu știi niciodată de la ce partid și al cui protejat este, pe cine superi dacă zici ceva de rău, nu știm câți și cine sunt, nu știm dacă unul pe care-l înjuăm astăzi pe față sau pe Internet nu va veni cumva mâine la putere și na trimite garda financiară pe cap…
În întreprinderile și instituțiile mari erau întotdeauna câte unul de la partid și câte un securist, pe care îi știa toată lumea, de regulă. Dar ei nu luau decizii directe, ci raportau la centru si de acolo veneau apoi ordinele.
În rest, toți ceilalți erau aleși și numiți în conducerile întreprinderilor și ale oricăror organizații pe criterii strict profesionale și meritocratice. Excepțiile erau atât de puține și atât de periferice, încât nu contau defel în funcționarea acelor instituții. Oricum, chiar dacă ajungea cineva cu niște pile personale ale cuiva de la partid, dar nu cu susținerea oficială a partidului, erau măcar acceptabili, chiar dacă nu erau cei mai buni. În niciun caz ca acum, în care întâlnim la tot pasul personaje sinistre în posturi cheie ale statului. Dacă un comunist cu statut ar fi făcut asta, adică dacă ar fi sprijinit un sinistru, și-ar fi periclitat propria poziție în partid. Și nimeni nu ar fi vrut să cadă de atât de sus, nici măcar pentru un neam sau o amantă.
În liceul de la Galați, dar și mai târziu, la facultate, eram aproape de centrele puterii și auzeam și aflam multe. La Vasile Alecsandri, un liceu faimos în toată țara atunci, erau copiii multor oameni importanți din oraș și din județ. Și oricât de puțin ați crede acum, toți (cred că fără excepție, din câte îmi aduc aminte), erau educați, deștepți, învățau bine și nu am auzit nici măcar o singură dată pe cineva vorbind despre ei că nu ar fi meritat să intre la LVA.
Câțiva care nu au ținut pasul au picat la treaptă și au trebuit să plece la alte licee, indiferent ai cui copii erau. Și invers, nu toți copiii oamenilor importanți reușeau să intre acolo. Mai precis spus, făcând un mic calcul retrospectiv, cred că mai mult de jumătate eram în acel faimos liceu din familii cu totul neimportante.
Mergeam des acasă la colegii de liceu și vorbeam mult și cu părinții lor, importanți și neimportanți deopotrivă, directori de mari întreprinderi și combinate, de spitale, de tot ce era esențial în oraș, dar și muncitori și orice altceva. Și la fel și în București, apoi, când am ajuns la facultatea grea la care au fost și doi dintre cei trei copii ai lui Ceaușescu.
Ei bine, niciodată, dar absolut niciodată nu am auzit pe cineva spunând că vreunul din șefi nu era bun profesional, că a ajuns în conducere pe nemerit profesional. Cei mai buni și mai respectați ingineri erau puși directori la Combinatul Siderurgic, la Șantierul Naval, la institutele de cercetări navale, de cercetări alimentare, la CFR și pe unde mai erau ingineri, cei mai buni doctori conduceau spitalele, cei mai buni profesori conduceau liceele și universitatea.
Profesorii de la liceul nostru erau printre cei mai respectați oameni din oraș și din județ – începând de către noi înșine, elevii. În afară de maistrul de la atelierul mecanic, securistul oficial al liceului, toți profesorii erau foarte buni și nu le-a pus nimeni, niciodată, la îndoiala competența și statura morală.
Când a ieșit directorul la pensie, credeți că au pus comuniștii repede pe protejatul cuiva pe acest atât de prestigios și de râvnit post? Nici vorbă! Fiindcă li s-a părut că nu e nimeni suficient de bun în județ, au plecat prin țară și s-au întors cu unul de pe la Brașov. La fel cu rectorul Universității, au găsit unul pe la Craiova, care și-a făcut treaba foarte bine cât a stat acolo, necontestat de nimeni și fără o singură vorbă de rău de la gălățeni.
Și chiar și în satele mici și pierdute în lume, cum era cel din care veneam eu, aveau grijă pe cine pun pe cele două posturi. Satul era prea mic pentru a avea primar, polițist, doctor sau ce mai găseai într-o comună, așa că cele două posturi-cheie erau directorul școlii și președintele de CAP. Din sat a fost doar maică-mea, directoarea școlii, singura cu facultate, dar pe președintele de CAP l-au adus din altă parte – o alegere bună, pentru că a devenit imediat o autoritate respectată și absolut necontestată în sat, deși era un „venetic”.
Și Ion, prietenul meu mai mare din sat, a intrat repede în atenția partidului, pentru că era deja, încă din școală, și apoi la liceu, la LVA, un geniu la matematică. S-a dus apoi la Electronica de la București, pe atunci una dintre cele mai prestigioase facultăți din țară.
Comuniștii din Galați l-au contactat chiar din primii ani de facultate ca să se asigure că se va întoarce în oraș, la Combinatul Siderurgic – cu zeci de mii de angajați, de departe cea mai mare întreprindere din Galați, dar și din țară. I-au pregătit un post important, i-au spus care vor fi următorii pași într-o carieră rapidă, apartament, desigur, și tot ce mai avea nevoie un băiat sărac de la țară.
În cultură, însă lucrurile nu stăteau la fel ca în industrie, spitale, învățământ și altele câteva, într-adevăr. Acolo ierarhia era răsturnată și îmi imaginez că mulți erau promovați exclusiv pe criterii legate de nivelul de compromis pe care erau dispuși să îl facă culturii socialiste, care era o caricatură penibilă. Dar gândindu-mă la Atheneu, de pildă, de care eram legat mai mult decât afectiv, director la Filarmonică era Mihai Brediceanu, care era un muzician de nivel internațional, dirijând chiar mari orchestre ale lumii de atunci (aveam legături personale cu el și știam multe dedesubturi). Din câte știu eu, era foarte respectat de toată lumea și ni-i contesta nimeni nivelul artistic. Nu știu cum erau promovați actorii în teatre, însă toți cei din teatrele mari erau considerați buni. Dacă or fi fost unii încă și mai buni lăsați pe dinafară, înseamnă că aceia ar fi fost cu adevărat geniali. Probabil artele plastice au avut cel mai mult de suferit – poate ne spune într-un comentariu cineva mai în temă cum era atunci acolo…
Și o întrebare care îmi vine acum în minte, pe măsură ce scriu: cum ar putea să fie un astfel de model de meritocrație teleportat în România de astăzi?
Comuniștii cu statut le dădeau atunci apropiaților acces la privilegiile de consum, de bunăstare, de lux al vremurilor, dar foarte puțin la funcții și la decizii-cheie în economie și în orice altceva, dacă chiar nu își aveau locul acolo. Oare nu ne-ar fi mai bine dacă cei de la partidele de astăzi ar face la fel?
Să zicem că fiecare om important de partid parlamentar de astăzi (AUR, PSD, USR, PNL, UDMR, de la minorități), ar avea dreptul să aleagă câte 20 de apropiați (neamuri, amante etc.) cei de la centru, câte 10 cei din județe și din orașele municipii, și câte 5 cei din orașele mai mici și din comunele mai mari, cărora să li se plătească niște salarii foarte mari de la bugetul de stat, ca și cum ar fi pe funcțiile pe care le vizează, plus sporuri și tichete de vacanță, dar să nu facă nimic, să stea casă, să se plimbe, să facă ce vor. Dar toți acei politicieni importanți care primesc acest drept, să fie obligați prin Constituție să numească în posturile cheie ale statului numai oameni competenți. Oare cum ar fi? Cât s-ar cheltui și cât s-ar încasa în plus la bugetul țării? (George Butunoiu – august 2023)
Comentarii (11)
Romania a ajuns un mare c@acat cu parfum americano bruxellez..
E GARBAGE LITERALLY GARBAGE!!
In 1986 la LVA erau destuit profesori slabi, lenesi sau prosti (dar membri de vaza PCR) care ne faceau viata amara pe motive de disciplina (am cel putin 5 exemple, printre care si profesori de mate ori fizica).
Admiterea era ok, un filtru corect.
Despre conducatorii uzinelor pot spune ca nu erau alesi cei mai buni (cel care a condus Santierul Naval, IUG si mai apoi a ajuns primar dupa 1990 era si a ramas un mafiot de cea mai joasa speta, omul in afara de disciplina cu buldozerul nu mai stia nimic, ca inginer era un mare zero. Galatiul anului 2000 arata exact dupa mintea lui, in multe cartiere se chinuie administratia de azi sa recupereze terenurile si sa le curete.).
Nu idealizez ce este astazi, libertatea si bunastarea exclud egalitatea, iar egali nu suntem decat la nastere si dupa moarte.
Comparativ cu anii comunismului consider ca se munceste mai mult, in conditii mai bune, rezulta produse de calitate incomparabila. Despre gradul de cultura nu ma pot pronunta, dar parca toaletele de azi sunt mai curate. Atunci doar toaletele de la profesori si cele de la Institutul de proiectare (majoritar oameni cu facultate) erau ok.
Da, am auzit și eu despre o degradare care a început prin anii 80, adică exact atunci când am plecat și eu din Galați către București, și când a început perioada cu cele mai dure lipsuri în viața de zi cu zi a oamenilor – probabil o legătură între cele două.
Ha, ha!
Hai sa comparam rezultatele!
Prefer hotia de-acum meritocratiei comuniste!
GC
Eu, fiind nascut in anii ’80, am inceput scoala dupa Revolutie, deci imi aduc aminte de cum era in anii ’90, adica cel mai probabil prelungirea acestor mentalitati si deformarea lor in “capitalism”. Meritocratia exista si in anii 90, era transmisa, nu contesta nimeni din apropiatii mei profesorii sau ce faceau ei, doctorii…industria incepuse sa se clatine insa parca lumea se coaliza, macar declarativ, in jurul directorilor, ca si cum incerca sa gaseasca un suport in competentele dobandite in ani de zile de conducere de intreprinderi. Erau ani grei deja, se anuntau reforme grele, restructurari, nu cred ca mai conta oricum prea mult competenta cand era clar ca vechea oranduire se facea pulbere. Apoi, au inceput patronii sa apara, aceia micuti, gen de butic metalic, cu toata specula si cu toata eticheta lor de bisnitar ori de navetist de Turcia, si, la cativa ani, cam pe la sfarsitul anilor 90 (am intrat la liceu in ’99), s-a dezvoltat in masa fenomenul manelelor. De fapt, cum a evoluat meritocratia, cred ca poate fi foarte bine analizat prin prisma genurilor muzicale in masa, adica manele versus muzica hip-hop “underground” romaneasca. La manele, era pe baza banilor, la hip-hop era de combinatii, sa fii in gașca potrivita eventual…in plus, era in voga si Vacanta Mare, unde cam totul era luat la misto, si meritocratia practic nu mai exista, totul era parca din legea junglei…
Retrospectiva asupra perioaei socialiste este foarte deformata, fiind vazuta doar din perspectiva unui tinar din anii 80. Generatia aflata la conducere in anii aceia este insa cea cu scoala facuta in anii 50-60, cind criteriul esential pentru o facultate rivnita era originea sanatoasa. Da, din generatiile respective comnistii i-au eliminat pe prostovanii cu facultatea facuta inaintea liceului la inceputul anilor 50, dar competitia pentru multe posturi era deja decisa a priori daca cei in cauza aveau inca pamint de intre degetele de la picioare – dosar sanatos, acceptare rapida ca membrii de partid etc. Una e sa fi vazut Ateneul pe dinauntru in copilarie, alta e sa il fi vazut doar pe dinafara ca aplaudac de Sala Palatului ca highlight intre functia de la uzina si prasit la tara la sfirsit de saptamina.
În cultură lucrurile nu stăteau la fel ca în industrie, spitale, învățământ și altele câteva, într-adevăr. Acolo ierarhia era răsturnată și îmi imaginez că mulți erau promovați exclusiv pe criterii legate de ivelul de compromis pe care erau dispuși să îl facă. Că tot vorbeai despre Atheneu, la Filarmonică, de care eram legat mai mult decât afectiv, director era Mihai Brediceanu, care numai că nu avea un nivel profesional de top nu putea fi bănuit. Din câte știu eu, era foarte respectat de toată lumea. Nu știu cum erau promovați actorii în teatre, de pildă, însă toți erau considerați buni. Dacă or fi fost unii încă și mai buni lăsați pe dinafară, înseamnă că aceia ar fi fost cu adevărat geniali…
E o comparatie buna, si eu compar mereu before and after 89 dar nu pentru ca ar fi reprezentativa comparatia, pentru ca nu suporta comparatie atunci si acum 33 de ani mai tarziu – insa… e foarte important sa comparam istoric niste momente, sa realizam cat si unde am evoluat, cat si unde am stagnat sau involuat pentru ca oamenii sunt aceiasi – evolutia omului are limite – oricata tehnologie noua apare – omul este la fel de limitat, fragil si trecator. Din materialul prezentat se poate surprinde clar raportul oamenilor intre malefic si smerenie, omul stie mereu ce e bine si rau, discernamantul exista in 99% din cazuri, apoi este liberul arbitru, omul alege – iata ca in anumite conjuncturi totusi pe cat de hidos ar fi fost un sistem politic de putere pe atat de smerit in privinta controlului si mentinerii acelui sistem asigurand astfel meritocratie pe toata linia sociala cu exceptie la varf unde aveau loc desfatarile punctuale. Astfel de comparatii au rost, sunt un barometru social, cultural, politic s.a.m.d in raport cu prezentul sau un moment T zero. Omul fara istorie nu este decat un parazit al prezentului ce consuma resursele planetei si isi schilodeste semenii prin nestiinta lui – 99% din ce gandeste si infaptuieste s-a mai petrecut in istorie de “n” ori si deci abordarea prezentului fara constiinta trecutului reprezinta stagnare si chiar involutie. Stiinta nu inseamna doar evolutie tehnologica si cunostinte stiintifice, poate cea mai importanta stiinta este istoria fara de care nu am stii cine suntem unde ne aflam si de ce.
Va urmaresc articolele in ultimul timp si imi face placere sa citesc gandurile dvs.
Multumesc
M.B.
deci sa cream o clasa de privilegiati, lipitori in toata regula pentru ce? cine si cum poate garanta ca ei vor face ce trebuie? de unde ar sti ce sa faca? asta sa fie singura modalitate in care poate progresa tara asta? nu era chiar asa…si in liceu si apoi si in facultate am avut colegi intrati pe usa din dos, cu examen insa transferati de la sectii unde se intra mult mai usor…sau de a FF sau seral..fata drului Mincu mi-a colega…cum credeti ca aparut ea intr-un an unde noi ne batuseram 26 pe un loc (da, nu e greseala, 26)…si apoi bineinteles ca a fost favorita profesorilor…
George, asta a fost modelul in toata tara. Astazi, toti vor sa arate ca merita, sunt inteligenti. De aici si gramada de doctori si masteri. E o nevoie extraordinara a prostilor de a se valida. In plus, sistemul comunist le-a spus ca toti suntem egali dar le-a aratat ca unii sunt mai egali decat altii. Distrugand valorile fin invatamant am deschis usa imposturii si am creat premisele distrugerii valorilor din intreaga societate.
Pai ce se intampla acum este rezultatul evoluției sistemului comunist. Autorul vorbește de oarecare meritocratie în perioada 60-80 când de fapt o mare parte din cei care conduceau tehnic România erau formați pana în 50 pe bazele vechiului sistem. Ce a produs cu adevarat comunismul în România a început sa se vadă după 80 și nu vorbesc neapărat de degringolada economica ci de calitatea oamenilor, moralitatea, etica, cinstea. Cred ca lașitatea, hoția, duplicitatea, incompetenta, grobianismul, minciuna în 89 ajunseseră la niște niveluri infioratoare. Va aduc aminte ca nimeni nu avea curaj sa oprească vreo investiție complet inutila dacă partidul a decis asta. Acei oameni , buni tehnici, erau deja complet tarati de sistem și inutili complet în sistemul ala unde politicul lua absolut orice decizie. Și astăzi sunt foarte mulți oameni buni in meseriile lor , de aia merge sectorul privat. Atunci erau toți în sectorul de stat și nimic nu mergea. Deci politicienii de azi nu sunt mai rai decât aia de atunci , au mai multe oportunități.